Am luat-o pentru titlul ei enigmatic. Spicuiesc câte-un citat înțelept de fiecare dată când mă hotărăsc să o iau în mână, și-mi ajunge pentru o săptămână sau două.
„Participanții cu vârste cuprinse între 20 și 30 de ani prețuiesc în mai mare măsură schimbarea, dezvoltarea personală, prietenia și obținerea de rezultate și în mai mică măsură onestitatea și implicarea.”
…anul publicarii cărţii: 2013. Minus 20-30 de ani. Cad pe gânduri și mă întreb despre ce generaţie e vorba.
Baby boomers? – acei muuulți copii născuți după război, și în cea mai mare parte a anilor ’50. Tineri adulți pe care creșterea economică i-a propulsat spre modernizare și cariere productive. Despre ei studiile arată că preferă stabilitatea, confortul, predictibilul.
Generația X? – copiii lor, cu mult mai mult acces la educație și condiții de viață mai bune, însă și cu părinți divorțați sau plecați de-acasă. Anii ’60 – ’70 reprezintă generația pierdută care, paradoxal poate, conștientizează importanța familiei și a pragmatismului.
Generația Y sau Millennials? – nepoții lor, copiii anilor `80şi-,`90şi-, crescuți în fața ecranelor de tot felul, imuni la reclamele tradiționale, curioşi și buni-cunoscători ai erei digitalizării. Putem vedea foarte ușor amprenta lor în societatea secolului 21, şi orientarea spre dezvoltare personală şi profesională.
Mai nou se discută despre o micro-generație – Xennials – la granița dintre X și Y , între ’77 și ’83, o generație extrem de norocoasă – cu amintiri din copilăria cu cheia la gât, șotron și gumă Turbo, și primii la coadă la Apple store.
Sau acesta, simplu și edificator:
„Când judecăm munca celorlalți, ne uităm în primul rând la ce rezultate au obținut și pe urmă la competență și la eficiență.”
Îmi vine în minte teoria erorilor de atribuire și cum funcționează…
Oamenii au tendiţa de a atribui cauze interne, dispoziţionale sau de personalitate comportamentelor celorlalţi, şi de a desconsidera impactul factorilor situaţionali (eroarea fundamentală de atribuire). Mai mult decât atât, pentru comportamentele propriei persoane atribuim cauze externe în cazul eşecului – “am avut ghinion, cerinţele au fost nerealiste”, şi cauze interne în cazul succesului – “am dat dovadă de prezenţă de spirit, inteligenţă, implicare” (eroarea atribuirii instrumentale).
Ca atunci când, datorită contextului sau a noilor infomaţii pe care le-am aflat, se întâmplă să ne răzgândim asupra unei decizii. Ne simţim uneori absolut îndreptăţiţi să nu mai ducem la bun sfârşit un lucru, în contextul dat (atribuire externă, factori situaționali).
Când un celălalt se răzgândește, îl acuzăm că ar fi neserios, nehotărât, instabil.. Oricum, spunem despre felul în care este persoana respectivă (atribuire internă, factori dispoziționali), și nu prea ținem cont de ce face efectiv și eventualele influențe externe.
În felul acesta, ignorăm aproape complet o realitate plauzibilă și ajungem să ridicăm ziduri în relație din cauza concluziilor pripite.
Bonus:
”Pe noi înșine (pe Sine) ne vedem foarte sus, cu privire la toate caracteristicile comportamentale ce țin de onestitate (onești, buni, generoși, integri, competenți, perseverenți, civilizați etc.), iar pe ceilalți îi vedem aproape lipsiți de toate aceste caracteristici dezirabile.”
Sau:
”Economia jocului psihologic dintre Sine și Celălalt se fundamentează pe percepția bunăstării fiecăruia și a fiecăruia despre celălalt. Se spune că omul, când are bani în buzunar, are o altă atitudine, se comportă altfel.”
Rămân cu privirea-n gol și nu apuc să aflu ce a vrut să zică autorul prin asta..
De 2 ani nu reuşesc să o termin, dar o recomand pentru întrebările existenţiale pe care le poate genera,
Valorile angajaților români, a lui Dorin Bodea
și dacă ar fi cineva interesat de teoriile psihologiei sociale amintite:
Alexandra Gruicin 